Nu este vânzătoare care să nu mă întrebe de fiecare dată când plătesc la casă dacă nu am cumva mărunt. Adică monede, deşi în sută la sută din cazuri ele stau mai bine ca mine la acest capitol. Cred că vânzătoarele-s stăpânite de-o teamă înrădăcinată în fiecare fibră de-a rămăne fără „mărunt”, deci, puse în postura nelegală de-a da rest în bomboane sau gumă. Se uită la tine cu o căutătură jumătate spaimă jumătate inchizitoare şi rostesc scurt, milităreşte: „mărunt ai?” sau, în zilele bune, „nu aveţi mărunt?”. Baiul e că stresul lor existenţial îl transmit şi clientului. Am ajuns să nu plec la cumpărături fără să strâng din casă toate monedele găsite. Ba, mai mult, mă pregătesc din vreme pentru momentul cumpărături şi strâng zi de zi bănuţii rătăciţi în buzunarele hainelor. Se întâmplă uneori să nu am şi atunci mă loveşte gestul acru al vânzătoarei care îmi dă rest „măruntul ei”. Ca să nu ajung din cauza acestui stres să dau în cap oamenilor pentru a le sustrage măruntul, le spun tuturor vânzătoarelor care au de gând să mă mai fută la cap cu întrebarea lor că de aici înainte o să-mi plătesc cumpărăturile doar cu mărunt. Chiar de-ar fi să mă coiesc trăgând după mine saci cu monede de 10 bani, o să fac cumpărături de 600 lei numai ca să-i văd faţa vânzătoarei când îmi numără măruntul din saci.

casiEra de piatră

0  Comentarii