„Pe aici nu se trece!” este expresia ce defineşte starea de spirit a soldaţilor români care au luptat în bătălia de la Mărăşeşti în timpul primului Război Mondial. Armata germană invadatoare, superioară numeric şi tehnic, a constatat pe propria-i piele neputinţa, obligată fiind să-şi revizuiască planurile. „Pe aici nu se trece” poate fi dublată prin versul din Scrisoarea a III-a: „iubirea de moşie e un zid”, ca să înţelegem că românii au avut în istoria lor momente când au ştiu să se mobilizeze pentru a fi de netrecut.
Pentru generaţia mea, încă tânără şi activă, care în decembrie 1989 abia trecuse de perioada de schimbare a vocii, expresia „pe aici nu se trece” este resimţită din plin, însă într-un alt sens. Dacă la Mărăşeşti a fost un îndemn mobilizator, ea este pentru generaţia tânără de astăzi zidul de care s-au lovit nemţii.
Nu ştiu cum simt alţii, dar din 1989 încoace e un război interetnic în societatea românească, unul de uzură disimulat sub expresia „perioadă de tranziţie”. Războiul a două generaţii, între tineri şi maturi, între disponibilitate şi reţinere, între curaj şi teamă, între schimbare şi status quo. Ei, maturii din 1989, ne-au spus „pe aici nu se trece”. Ei au rămas aceiaşi, se reinventează, se clonează. O parte dintre noi a înţeles la terminarea liceului sau a facultăţii că a rămâne în ţară pentru a găsi breşe în zid este o repunerea în scenă a lui Don Quijote într-o lume defel romantică.
O altă parte a rămas să macine zidul cu instrumentele fragile ale idealismului. După 20 de ani, instrumentele par a fi tocite rău de tot, pe unele s-a pus praful, dar cel mai rău este că printre cei care vor să rupă zidul adie un vânt de deznădejde, iar îndemnul victorios căzut în mâinile protectorilor zidului s-a transformat în blestem: pe aici nu se trece! România e moşia noastră.

(Editoria)lista lui Schindler

P.S. Poate ar trebui să învăţăm de la nemţi, să ne schimbăm planurile. Ca să nu devenim alienaţi.

0  Comentarii